Sonet

Hai să ne iubim suprarealist!
Cu mâinile-alungite şi ciudate,
Să încercăm lumini neabordate,
În spaţiul nostru nou şi fantezist...

Te rog, să ne iubim suprarealist!
Şi ochii să ni-i învelim cu ceara
Pe care o îmbracă ploaia vara,
Când verdele e ud şi poate trist...

Aş vrea să ne iubim suprarealist,
Să stoarcem din noi înşine culori,
Dar daca tu nu vrei, n-am să insist.

Putem să ne întrecem în pudori,
Şi dacă magici nu ni-i dat să fim,
Atunci îţi cer atât: să ne iubim!

mutualitate

rosé-ul dansa în paharele noastre

era dimineaţă şi eu te iubeam

noaptea murea

iar noi ne năşteam.

era depărtare de timp între noi

dar n-o puteam şti şi nu ne gândeam

timpul scădea

şi noi tot creşteam.

veneau ameţind către noi, idolatre

mulţimi adormite ce ne trezeau

noi nu vorbeam

dar ele-ascultau.

apoi ne-am zâmbit şi buzele noastre

tot mai frumos şi mai mult se-arcuiau

îngerii toţi

cu aripi priveau.

dansau dimensiuni în paharele noastre

era dimineaţă şi noi ne iubeam

noaptea murea

iar noi ne năşteam.

timp licitabil

te-am refuzat

îndoielnicule

eşti capricios

şi limitat

ţi-am întors spatele

am zis nu

şi astfel

m-am alăturat utopiei

am avut dreptate

la drept vorbind

sper că înţelegi

dragostea e veşnică acum

memoria

nu-mi mai trebuie

durerea e şi ea conservată

în borcane cu sare

iar dorul de oameni

se înlocuieşte cu dorul de oameni

te-am refuzat

simbol al limitării

ţi-am spus nu

dar m-am înşelat

căci veşnicia 

nu prieşte sufletului meu

iar nevoile

imprevizibil

vin şi pleacă

mă încred în

convieţuirea noastră amiabilă

prezintă-mi solicitările tale
iar eu

am să-mi admit greşeala

şi-am să primesc înapoi

prin voinţa ta

durerea

şi dorul de oameni

cel dintâi

dintotdeauna.

Tablou

Dacă mergi vreodată seara într-un parc trecut prin ani,

Ai să vezi, pe lângă arbori, frunze,  flori şi bolovani,

Tineri odihniţi şi sinceri, ce se ţin de mâini şi tac,

Dar zâmbesc, complet atraşi în sentimentul fără leac...

Dacă mergi vreodată seara printr-un parc cu tei bătrâni

Ai să vezi, pe lângă arbori, bănci din lemn şi poate câini, 

Tineri ce se plimbă-n voie şi nu ştiu că viaţa-i grea...

Se iubesc, şi-atât contează. Sunt doar ei: un el şi-o ea.

Dacă mergi vreodată seara printr-un parc îmbătrânit

Ai s-observi cum dragostea din jurul lui l-a-ntinerit!

Şi-ai să vezi cum un sărut şi-o-mbrăţişare-ntre copaci

Schimbă vântul şi-adierea. Ai să vezi! Şi ai să taci...

Dacă mergi vreodată seara printr-un parc ce-a-ntinerit

O să-ţi fie clar de-acum că numai cei ce s-au iubit

Au ştiut s-aducă famec spaţiului cam anodin

Plin de bănci, copaci şi oameni, unde nimeni nu-i străin...

Dacă te întorci vreodată într-un parc cu amintiri

Ai să simţi, pe lângă doruri, căutări şi regăsiri,

Că la parcul fără vârstă, străbătut de generaţii

Ai contribuit şi tu cu un sărut, la fel ca alţii!

Retorică

în ce spirale m-ai dansat

cu valsul în şolduri

suflet flămând?

ce piele ai purtat deasupra cărnii

arătându-te mie cu neostentaţie?

ce rochie epidermală ai îmbrăcat

ca să-mi apari

atâta de mult şi atâta de mereu

ca o lentilă pe ochi rămânându-mi?

cum ţi-ai aşezat ochii sub frunte

şi zâmbetul sub ochi?

prin ce măiestrie ţi-ai sculptat intuitiv

chipul iubitei mele niciodată văzute

pe faţa ta

maleabilă ca sufletele vulnerabile?

oh, iubito, mi-ai luat secundele

şi de secunde sunt obosit

odihneşte-ne

şi dă-ni-le înapoi!

vrei să schimbăm între noi secunde

cu buze descordate

şi irişi magnetici?

oare impresia vârfului de limbă

aduce minutul la un înţeles comun?

lasă-ţi zâmbetul să moară

căci trebuie

să pot şi eu învia în tine ceva!

ai vrea…?

Parcursul cuvântului

-debusolare-

Se naşte cuvântul

din om

prin sacrificiu

prin durerile facerii

se naşte cuvântul

din om

şi plânge, neştiutor

se naşte şi creşte

prin grija părintelui său

neveşnicul

creşte cuvântul

în ani

şi se îmbracă

mereu cu mai mult gust

cât o viaţă de om

cuvântul îşi caută disciplina

şi se educă

pentru că-şi caută

neinspiratul

îşi caută

iluzoriu

nemurirea în timp.

Îngheţare

-debusolare-

stăteam aşezaţi în acvarii de sticlă

stăteam aşezaţi şi vedeam cum ningea

nu ne mişcam, nu nemişcam

cu mâinile apucând genunchii

încet încet lumea îngheţa

iar noi

în acvarii de sticlă

nu ne mişcam, nu nemişcam.

Neputinţă

-debusolare-

era aşa un vânt

că nu ne puteam auzi

şi aşa o lumină

că nu ne puteam vedea

atât de puternic mirosea a pământ

că parfumul tău se pierdea

de parcă nici n-ar fi fost

iar gândurile noastre către celălalt

se depărtau în haos de tornade

către spaţii aride

să ne naştem din nou într-o lume a noastră

ţi-am spus

natura lucrurilor ne stă împotrivă

ţi-am strigat bulversat

şi atunci am ştiut

sufletul tău a vrut să mă vadă

însă nu m-a putut auzi

rădăcini având în Pământ

precum vântul

precum lumina

precum pământul

precum tornadele.

Artă poetică

tango-ul nemuzical

pentru tine l-au dansat cuvintele

şi tu, numai tu

ai văzut cum litere plâng pe braţele literelor

continuându-şi paşii

tu, omule

numai tu singur

ai văzut cum litere refuză litere

în favoarea literelor

şi tu, cu ceilalţi laolaltă neştiuţi

ai privit

cuvintele născându-se din arta mişcării

fără spaţiu sonor născându-se

cu mâini şi picioare şi suflu

ascultă-l

căci ochii îl cer

şi ochii ascultă avid

priveşte-l

el lacrima o întoarce

în spatele ochilor

manifestul tinereţii eterne

dovadă a expresiei

tango-ul

lovindu-se voit de litere şi oameni

naşte cuvinte

naşte sensuri.