Sonet

Hai să ne iubim suprarealist!
Cu mâinile-alungite şi ciudate,
Să încercăm lumini neabordate,
În spaţiul nostru nou şi fantezist...

Te rog, să ne iubim suprarealist!
Şi ochii să ni-i învelim cu ceara
Pe care o îmbracă ploaia vara,
Când verdele e ud şi poate trist...

Aş vrea să ne iubim suprarealist,
Să stoarcem din noi înşine culori,
Dar daca tu nu vrei, n-am să insist.

Putem să ne întrecem în pudori,
Şi dacă magici nu ni-i dat să fim,
Atunci îţi cer atât: să ne iubim!

mutualitate

rosé-ul dansa în paharele noastre

era dimineaţă şi eu te iubeam

noaptea murea

iar noi ne năşteam.

era depărtare de timp între noi

dar n-o puteam şti şi nu ne gândeam

timpul scădea

şi noi tot creşteam.

veneau ameţind către noi, idolatre

mulţimi adormite ce ne trezeau

noi nu vorbeam

dar ele-ascultau.

apoi ne-am zâmbit şi buzele noastre

tot mai frumos şi mai mult se-arcuiau

îngerii toţi

cu aripi priveau.

dansau dimensiuni în paharele noastre

era dimineaţă şi noi ne iubeam

noaptea murea

iar noi ne năşteam.

timp licitabil

te-am refuzat

îndoielnicule

eşti capricios

şi limitat

ţi-am întors spatele

am zis nu

şi astfel

m-am alăturat utopiei

am avut dreptate

la drept vorbind

sper că înţelegi

dragostea e veşnică acum

memoria

nu-mi mai trebuie

durerea e şi ea conservată

în borcane cu sare

iar dorul de oameni

se înlocuieşte cu dorul de oameni

te-am refuzat

simbol al limitării

ţi-am spus nu

dar m-am înşelat

căci veşnicia 

nu prieşte sufletului meu

iar nevoile

imprevizibil

vin şi pleacă

mă încred în

convieţuirea noastră amiabilă

prezintă-mi solicitările tale
iar eu

am să-mi admit greşeala

şi-am să primesc înapoi

prin voinţa ta

durerea

şi dorul de oameni

cel dintâi

dintotdeauna.

Tablou

Dacă mergi vreodată seara într-un parc trecut prin ani,

Ai să vezi, pe lângă arbori, frunze,  flori şi bolovani,

Tineri odihniţi şi sinceri, ce se ţin de mâini şi tac,

Dar zâmbesc, complet atraşi în sentimentul fără leac...

Dacă mergi vreodată seara printr-un parc cu tei bătrâni

Ai să vezi, pe lângă arbori, bănci din lemn şi poate câini, 

Tineri ce se plimbă-n voie şi nu ştiu că viaţa-i grea...

Se iubesc, şi-atât contează. Sunt doar ei: un el şi-o ea.

Dacă mergi vreodată seara printr-un parc îmbătrânit

Ai s-observi cum dragostea din jurul lui l-a-ntinerit!

Şi-ai să vezi cum un sărut şi-o-mbrăţişare-ntre copaci

Schimbă vântul şi-adierea. Ai să vezi! Şi ai să taci...

Dacă mergi vreodată seara printr-un parc ce-a-ntinerit

O să-ţi fie clar de-acum că numai cei ce s-au iubit

Au ştiut s-aducă famec spaţiului cam anodin

Plin de bănci, copaci şi oameni, unde nimeni nu-i străin...

Dacă te întorci vreodată într-un parc cu amintiri

Ai să simţi, pe lângă doruri, căutări şi regăsiri,

Că la parcul fără vârstă, străbătut de generaţii

Ai contribuit şi tu cu un sărut, la fel ca alţii!